Cele două tabere
În România, unul dintre punctele centrale de dezbatere, pe timp de criză sau în vremuri mai bune, este acela al salarizării personalului bugetar și al politicilor publice care vizează această categorie de personal. Inevitabil, dezbaterea se poartă între două părți cu comportament fundamentalist, una care susținea tăierea salariilor bugetarilor și reducerea numărului acestora la nivelul minim posibil, alta care identifică bugetarii cu întreaga populație, și refuză să taie salariile ”oamenilor”. În contextul pandemiei, această discuție a ieșit din nou la suprafață, guvernul încercând cu disperare să găsească surse de finanțare, încercând să găsească un echilibru între mulțumirea marilor angajatori și a instituțiilor financiar-bancare, mulțumirea publicului larg, care anul acesta ar trebui să își voteze reprezentanții în parlament și presiunea economică generată de aproximativ un milion de oameni în șomaj tehnic sau fără loc de muncă. Pentru a înțelege care e cea mai bună abordare, vom urmări principalele argumente ale celor două tabere și vom vedea dacă se susțin cu date. Ulterior, vom vedea ce alte surse de finanțare ar putea statul român să folosească, fără să reinventeze roata, surse care pot funcționa și în perioada de criză și în afara ei.
Astfel, o să-i numim generic pe cei care susțin politicile de eradicare a bugetarilor ”dreapta”, deoarece majoritatea au viziuni de dreapta în ceea ce ține de politicile publice în general (sistemul de sănătate bazat pe alegerea consumatorului, educație privată etc.) iar pe cei care susțin păstrarea salariilor la același nivel sau creșterea lor ”stânga”, deoarece, chiar dacă nu susțin neapărat Partidul Social-Democrat și politicile pro-bugetari, susțin măcar păstrarea status quo-ului.
De ce sunt bugetarii răi?
Dreapta are în principal două argumente: sunt mult prea mulți și nu muncesc/ sunt ineficienți. Încă din vremurile crizei economice din 2008, atât ceea ce numim aici convențional ”dreapta”, cât și dreapta politică românească au privit salariile personalului bugetar ca pe o potențială sursă de venit. De fapt, atunci când nu poți genera venit, să te gândești de unde să îl iei (prin reducerea de costuri), pare cea mai logică soluție. Așadar, sunt bugetarii prea mulți?
Conform ediției 2019 a The European economy since the start of the millennium, România avea în 2017 16% angajați bugetari, din totalul angajaților din economie, din care 39% sunt angajați la centru. Acest procent plasează România fix la media Europeană, alături de state ca Polonia, Bulgaria sau Croația. Performanța sectorului public nu s-a schimbat foarte mult între 2010 și 2015, rămânând la același nivel, al 4-lea cel mai scăzut din Uniunea Europeană. România se află, de asemenea, în grupul statelor din Uniunea Europeană cu cea mai mare densitate regulatorie. De fapt, luând în calcul faptul că România are o densitate regulatorie foarte mare (așa-numita red-tape), este posibil ca performanța să fie afectată tocmai de cei aproximativ 1,2 milioane de angajați din sectorul public, un număr insuficient pentru a gestiona rapid întreaga birocrație. Surprinzător, păstrând modelul birocratic weberian, concluzia este că, pentru a crește eficiența, România ar trebui să angajeze suplimentar în sectorul public. De atfel, ANAF, una dintre cele mai birocratizate și considerate drept una dintre cele mai ineficiente instituții românești a scos la concurs în 2019 un număr de peste 3000 de posturi.
Acest exemplu este ilustrativ pentru problema pe care o dezbatem: corelând eficiența (sau lipsa ei) cu modelul birocratic prevalent în instituțiile publice românești, putem trage concluzia că nu oamenii sau salariul lor sunt problema, ci sistemul care a devenit anacronic. Pentru a da un exemplu concret, VAT Gap Report, elaborat de Comisia Europeană, pe datele din 2016 arată că, deși România a redus TVA-ul de la 24% la 20%, lipsa de conformitate a crescut, plasând gap-ul la 36%, cel mai mare din Uniunea Europeană. Așa cum probabil ne așteptăm cu toții, în statele cu un înalt nivel de digitalizare a administrației publice, ca Estonia sau Letonia, nivelul de conformitate a crescut substanțial, datele fiind disponibile în același raport.
De ce sunt bugetarii buni?
Argumentele stângii confundă partea cu întregul și fac apel la emoție. Lia Olguța Vasilescu sau Viorica Dăncilă, printre alți decidenți, au avut numeroase ieșiri în spațiul public în care încercau să convingă că tăierile de salarii la bugetari înseamnă tăieri de salarii pentru ”toată lumea”, că nu se poate să tai salariul ”la oameni” și că, cu siguranță toți angajații de la stat sunt esențiali pentru desfășurarea activității în țară.
Așa cum arătam mai sus, având în vedere felul în care administrația românească e gândită, mai mulți angajați la stat chiar ar îmbunătăți sistemul. Dar acest argument ridică o falsă problemă: tăierea salariilor bugetarilor ar duce la dezechilibre economice. De fapt, datele de la Banca Mondială arată că produsul intern brut a crescut constant după tăierile de salarii din 2010, lucru care demonstrează că economia nu s-a prăbușit și nu am intrat în faliment după tăierile de 25% decise de guvernul Boc. Din aceeași sursă însă, observăm o creștere a coeficientului GINI, a inegalității sociale, în urma acestei măsuri.
Astfel, devine din ce în ce mai clar că lipsa unei reforme administrative largi în România, care să fie bazată pe digitalizare și pe eficiență, nu pe emoție sau pe austeritate generează chiar problemele pe care cele două părți susțin că le rezolvă. Un sistem masiv, axat pe birocrație, va avea inevitabil nevoie de mulți angajați care să gestioneze bucățile mici din el (așa-numiții paperpushers). Aceștia fac carieră în paperpushing, iar după ani de activitate în acest domeniu, tăierea salariilor lor adâncește inegalitatea socială și scade puterea de cumpărare.
A sau B?
Pentru a moderniza acest sistem, România are nevoie de digitalizare. Aproximativ 70% din activitatea pe care ANAF o prestează, de multe ori cu mers la două sau trei ghișee diferite, se poate face online. Această problemă, a digitalizării, generează și oportunități. ANAF-ul, Registrul Comerțului, Camera de Comerț, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei, sunt instituții-mamut care au nevoie de o modernizare a infrastructurii digitale, și în cele mai multe cazuri, de o regândire completă a proceselor (ceea ce se numește transformare digitală). Sute de firme de servicii, de furnizori de echipamente și de distribuitori pot participa la un proces care are șansa să fie unul din pilonii de relansare economică a României post-criză. Modernizarea odată terminată va servi la eficientizarea întregului aparat de stat, atât în relația cu mediul economic, cât și în relația cu cetățenii – astfel, România având șansa de a transforma o criză într-o oportunitate.
