La finalul lunii martie, un grup de parlamentari PSD au inițiat o propunere legislativă prin care prețurile la medicamente și alimente de strictă necesitate ar fi plafonat. Conform formei inițiatorului, prețurile la raft ale medicamentelor, materialelor sanitare, dispozitivelor medicale și produselor care fac parte din coșul minim de consum prevăzut prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 217/2000 ar putea crește cu maxim 10%. Măsura este văzută ca fiind una menită a ”evita comportamentele comerciale incorecte sau ilegale și posibilele creșteri substanțiale de prețuri”. Temeiul legislativ al actului normativ l-ar constitui Decretul nr. 195/2020, instituind starea de urgență pe teritoriul României, ce precizează că, ”pe perioada stării de urgență se pot plafona prețurile la medicamente și aparatură medicală, la alimentele de strictă necesitate și la serviciile de utilitate publică”. Parcursul proiectului legislativ a fost unul rapid, fiind adoptat de Senat și ajungând la Camera Deputaților, care este forul decizional. La 21.04.2020, propunerea legisaltivă a fost inclusă de altfel pe ordinea de zi a ședinței Comisiei pentru Industrii și Servicii din data de 22.04.2020, pentru emiterea unui raport, pasul preliminar pentru înscrierea în plen și dezbaterea publică a actului normativ.
De altfel, reacția autorităților publice a fost una de descurajare a practicilor speculative. Bogdan Chirițoiu, președintele Consiliului Concurenței, a criticat creșterile de preț ale produselor sanitare, menționând că, deși anumite creșteri de 10-20% pot fi înțelese, din cauza ”perturbărilor lanțurilor de producție și logistice”, creșterile mai mari vor necesita ”alte mijloace de intervenție”, menționând aici ”rechiziționarea produselor și stabilirea prețurilor de către autorități”. Încă de la finalul lunii februarie, Bogdan Chirițoiu menționase că investighează practicile companiilor care vând produse și echipamente de protecție din domeniul sănătății, specificând că ”nu este normal ca unele companii să profite de această situație și să crească prețurile nejustificat”. O comunicare a Consiliului Concurenței din martie 2020 amintește companiilor să ”nu folosească această situație de criză” pentru a recurge la ”creșteri ale prețurilor fără o justificare obiectivă”. O altă comunicare reiterează poziția Uniunii Europene, prin Politica comună a Comisiei Europene și Autorităților Naționale de Concurență, ce menționează din nou că firmele nu trebuie să ”crească prețurile fără o justificare obiectivă”. Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor s-a pronunțat și ea ca o susținătoare a recomandărilor și avertismentelor înaintate de Consiliul Concurenței.
Un exemplu elocvent – măștile chirurgicale în criza coronavirus
Reacțiile negative nu au vizat doar companiile care au recurs la astfel de practici. O adevărată vânătoare de vânzători privați de măști chirurgicale, spirt și dezinfectant a început pe platforme precum Facebook sau Reddit.
În spațiul publicistic românesc, avem o primă analiză a fenomenului amintit, în care se menționează că practicile amintite intră în categoria celor de tipul creșteri speculative de preț (engleză: price gouging), practici considerate ”nerezonabile și nedrepte”. Analiza amintită precizează și că, deși în România nu există reguli explicite care să adreseze chestiunea creșterilor speculative de preț, Consiliul Concurenței poate să intervină pentru a proteja interesele consumatorilor. Autoarele, Mihaela Ion și Vanessa Nistor, se întreabă dacă avem nevoie de legislație suplimentară pentru a taxa practicile de tip creșterea speculativă a prețurilor (precum propunerea legislativă amintită anterior).
Lucrurile sunt însă puțin mai complicate. Atât intervențiile autorităților publice, inițiatorii actului normativ și autoarele analizei amintite par a pleca de la premisa că este ceva profund greșit cu aceste creșteri speculative de preț. Sunt însă 2 chestiuni separate care ar trebui discutate aici. În primul rând, sunt practicile de tip price gouging imorale? În al doilea rând, dacă chiar sunt imorale, ar trebui ele interzise? În secțiunile următoare voi prezenta principalele argumente pro și contra practicilor de tip price gouging din literatura de specialitate și voi încerca să trag niște concluzii privind dezirabilitatea unei legislații anti-speculație în România. Discuția va viza în primul rând caracterul moral al unor astfel de practici. Această restrângere a analizei este justificată, dacă ne uităm la limbajul moralizator folosit în comunicările Consiliului Concurenței (precum am precizat anterior, în cel puțin 2 comunicări a fost menționat că ”nu este normal ca unele companii să profite de această situație și să crească prețurile nejustificat”).
Moralitatea practicilor de tip price gouging
Practicile de tip price gouging se referă la creșterile de preț înregistrate cu prilejul unui dezastru natural sau a unei situații de criză. Deși sunt îndeobște considerate practici speculative, cele 2 concepte sunt totuși distincte. În vreme ce practicile speculative presupun intenționalitatea, cineva poate deveni un price gouger și fără a intenționa acest lucru. James și McCabe oferă un exemplu elocvent în acest sens: să presupunem că X și-a cumpărat mai multe baterii decât avea nevoie, iar o pană de curent lovește orașul în care locuiește X. Dacă X nu are nevoie de bateriile respective, le poate vinde la un preț mai ridicat în timpul penei de curent, cu toate că nu cumpărase bateriile respective cu scopul de a le vinde (2009, p. 283). Astfel, deși voi vorbi în acest articol despre practici de creștere speculativă a prețurilor, cititorul ar trebui să înțeleagă că e vorba de price gouging.
Legile anti-price gouging (sau legi anti-speculative) sunt de cele mai multe ori rezultatul declarării stării de urgență (Snyder: 2009b). În unele state, însă, astfel de legi au fost adoptate și în afara stării de urgență. În 2017, Adunarea Generală din Maryland a adoptat o lege care interzice practicile de creștere speculativă a prețurilor medicamentelor generice, permițând procurorilor să acționeze împotriva companiilor care recurg la creșteri de preț ”care șochează conștiința consumatorilor” (Greene și Padula: 2017). Vedem așadar că nu doar în România legislația care face referire la plafonarea prețurilor adoptă un limbaj moralizator. Mai mult, identificăm și un alt element comun pe care toate legile anti-speculație îl au: se aplică doar la anumite categorii de bunuri, care, de obicei, sunt bunuri esențiale (alimente, medicamente, utilități).
Care sunt argumentele împotriva practicilor de tip price gouging? Cele mai cunoscute argumente sunt cele care susțin că astfel de practici sunt coercitive (Wertheimer: 2006) sau exploatatoare (Sample: 2003, Synder: 2009a, 2009b).
Argumentul caracterului coercitiv al practicilor de tip price gouging
Unul din argumentele înaintate împotriva unor astfel de practici pleacă de la premisa că persoana sau compania care mărește prețurile în contextul unui dezastru îl obligă pe cumpărător să cumpere produsul respectiv la un preț nerezonabil de mare. Evident, după cum menționează Zwolinski (2008), avem de-a face aici cu o asumpție implicită că bunul respectiv are un preț ”corect” sau ”rezonabil”. Dacă nu ar fi această asumpție, nu am avea de ce să considerăm că ”oferta” este de fapt ”o amenințare” (”ori cumperi acest produs, ori o nevoie nu îți va fi îndeplinită!”. Pe de altă parte, apare problema că nimeni nu impune cumpărătorului să cumpere produsul respectiv. În cel mai rău caz, poate fi vorba mai degrabă de încălcarea unei obligații morale de a nu profita de o situație nedreaptă, situație în care, spune Zwolinski, avem de-a face mai degrabă cu o critică a price gouging ca o relație de exploatare a cumpărătorului.
Argumentul caracterului exploatator al practicilor de tip price gouging
Acest argument pleacă de la premisa că este nedrept ca vânzătorii să profite de vulnerabilitatea cumpărătorilor pentru a-și extrage beneficii mult mai mari decât ar fi posibil într-o situație ”normală”. Făcând acest lucru, vânzătorii se fac vinovați de a a trata cumpărătorii într-un mod care nu le respectă valoarea de persoane, tratându-i ca pe mijloace, și neținând cont de ce aceștia au nevoie pentru a-și îndeplini nevoile (Sample: 2003, p. 57). Pe de altă parte, Zwolinski remarcă o incongruență între aparenta revulsie morală resimțită împotriva celor care măresc prețurile, și indiferența față de cei care, deși nu se angajează în practici de tip creștere speculativă a prețurilor, nici nu fac nimic pentru persoanele afectate de un dezastru natural (Zwolinski: 2008, p. 356). Snyder menționează că adevărata problemă cu price gouging constă în faptul că firmele și persoanele private care practică acest lucru eșuează în a-și îndeplini o datorie morală de a facilita accesul echitabil la anumite bunuri esențiale (2009a, p. 280). Dar este această problemă una reală? Susținătorii unor astfel de practici spun că price gouging reprezintă un comportament previzibil pe piața liberă, și că, departe de a împiedica accesul la bunuri esențiale, este ceea ce face posibil ca mulți indivizi să obțină produsele de care au nevoie.
Argumente în favoarea practicilor de tip price gouging
Zwolinski aduce mai multe argumente în favoarea creșterilor speculative de preț. În primul rând, acesta spune că legislația anti-speculație este nejustificată din punct de vedere moral deoarece interzice un schimb mutual avantajos, înrăutățind situația celor care ar fi vrut produsele respective și acum nu le mai pot obține (2008, p. 351). Cu alte cuvinte, dacă ar fi să ierarhizăm preferințele cumpărătorilor, am vedea că ordinea acestora arată în felul următor: xPy și yPz, unde x = starea lumii în care produsul are prețul inițial, y = starea lumii în care produsul are prețul mărit, și z = starea lumii în care produsul nu este accesibil. Zwolinski menționează și că, dacă permitem astfel de practici, lăsăm piața liberă să își îndeplinească funcția de a distinge între cei care chiar valorizează un anumit bun, și de cei care nu au atât de multă nevoie de el (evident, aici poate apărea critica conform căreia persoanele foarte bogate își vor permite oricum să suporte creșterile de preț, în timp ce persoanele fără posibilități materiale, chiar dacă au mare nevoie de un produs, nu vor putea să suporte creșterea). Zwolinski aduce și argumentul că, prin practici de tip price gouging se poate ajunge la un nou echilibru al pieței (2008, p. 363). Astfel, nu trebuie să considerăm că există o cantitate limitată de bunuri ce trebuie să fie distribuită. În realitate, spune Zwolinski, piața e dinamică, astfel încât, dacă vânzătorii văd că pot obține profit, vor încerca să vândă mai mult, mai mulți vânzători vor veni pe piață, ceea ce eventual va duce din nou la o scădere a prețurilor. Interferând cu procesele pieței libere prin legislație anti-creșteri speculative de prețuri, concluzionează Zwolinski, ar fi astfel problematică din punct de vedere moral, deoarece îi lasă și pe potențialii vânzători și pe potențialii cumpărători într-o situație mai proastă decât cea în care nu ar fi existat o astfel de legislație.
Problematica creșterilor speculative de preț apare astfel ca fiind mai complexă decât părea inițial. Cântăresc argumentele morale împotriva practicilor de tip price gouging mai mult decât cele pro? E greu de spus. Ce contează însă e că putem avea alte soluții la problematica price gouging decât simpla plafonare a prețurilor prin legislație adoptată ”pe-repede-înainte”. Secțiunea următoare dezvoltă această idee.
Creșterea speculativă a prețurilor în pandemia de coronavirus. Ce e de făcut?
Atât criticii (Snyder: 2009a) cât și susținătorii (Zwolinski: 2008) practicilor de tip price gouging sunt de acord că astfel de practici devin o problemă doar dacă nu există un cadru instituțional eficient care să distribuie bunuri esențiale. Dacă astfel de instituții ar fi existat înaintea unui dezastru, principala problemă legată de price gouging – faptul că unii indivizi aflați într-o situație vulnerabilă nu vor avea acces la produse esențiale – nu ar mai apărea (Snyder: 2009a, p. 290).
Apare însă următoarea problemă: de obicei, discuțiile despre price gouging înconjoară evenimente tragice, dar restrânse din punct de vedere temporal sau geografic: comunități afectate de uragane, cutremure, alte dezastre naturale. Nu sunt cumva lucrurile complicate de apariția unei pandemii globale? În fața unui astfel de dezastru natural, argumentul unei eventuale reechilibrări a pieței nu pare a mai funcționa. Producția de măști, spirt și alte substanțe dezinfectante pur și simplu nu a făcut față de multe ori cererii. Prețurile mărite de unele companii indică acest dezechilibru de pe piață. Ce se întâmplă însă când prețurile sunt mărite ”artificial”, de cumpărarea stocurilor unui întreg magazin de cumpărători privați, care le vând la suprapreț ulterior pe platforme online? Este practica lor imorală? Situația lor pare a fi una mai problematică decât a companiilor care măresc prețurile pentru că sunt afectate de costuri de producție. Cu toate că pare a fi mai problematic ce fac, cazul lor nu ar fi acoperit de legislația ce plafonează prețurile. Ce măsuri ar trebui să ia statul de fapt?
O potențială măsură ar consta în limitarea numărului de produse de strictă necesitate care pot fi cumpărate de o persoană (unele lanțuri de magazine au implementat variațiuni ale acestei restricții). Această măsură ar viza însă doar vânzătorii privați. Ce se întâmplă însă cu firmele care practică adaosuri ”nerezonabil” de mari, după cum le cataloghează comunicările Consiliului Concurenței? Dacă adaosurile sunt ”nerezonabil” de mari pentru că persoanele care au nevoie de anumite produse nu mai pot avea acces la ele, ar fi nevoie de intervenția statului, dar nu în sensul de plafonare a prețurilor, ci de subvenționare a produselor de strictă necesitate. Persoanele fără posibilități materiale nu sunt doar în criza de coronavirus afectate de lipsa accesului la produse de strictă necesitate, la medicamente, dispozitive medicale, și altele. Această problemă este una care îi afectează constant. Dacă chiar vrem ca situația lor să fie îmbunătățită, e nevoie ca statul să facă mai mult pentru ele: un buget mai mare alocat Ministerului Sănătății; un buget mai mare alocat Ministerului Muncii; orice măsură care sprijină constant indivizii în situații vulnerabile va cântări mult mai mult pentru îmbunătățirea situației acestora decât plafonarea prețurilor.
Astfel, adevărata problemă nu este că unele firme măresc prețurile. Adevărata problem este că autoritățile statului au luat prea puține măsuri – uneori deloc – pentru a sprijini persoanele cu adevărat vulnerabile. Cineva care nu își permitea un medicament pentru o boală cronică înainte de criza de coronavirus nu va fi afectat prea tare de o creștere a prețului, dacă oricum nu și l-ar fi permis înainte. Un buget mai mare alocat Sănătății ar conta mai mult decât intervenția statului în economie prin plafonarea prețurilor. Avem nevoie de intervenția autorităților, dar avem nevoie de o intervenție eficientă, acolo unde chiar ar face diferența. Atenție – argumentul acestui articol nu este nicidecum că practicicile de tip price gouging ar fi unele corecte din punct de vedere moral. Cel mai probabil, nu sunt. Dar, doar pentru că ceva este imoral, nu înseamnă și că ar trebui să fie illegal, mai ales în condițiile în care statul are alte mijloace de intervenție care ar fi mult mai eficiente. Moralizarea concurenței nu îi va ajuta pe cei mai vulnerabili cetățeni. Susținerea lor financiară de către stat – da. Evident, acest lucru ar presupune taxe mai mari și realocări bugetare. Dar consecințele ar fi mult mai bune pentru cetățeni decât simpla plafonare a prețurilor.
Referințe
Angel, James și McCabe, Douglas. 2009. “The ethics of speculation”, Journal of Business Ethics 90, pp. 277 – 286
Greene, Jeremy și Padula, William. 2017. “Targeting unconscionable prescription-drug prices – Maryland’s anti-price-gouging law”, New England Journal of Medicine 377, no.2, pp. 101-3
Sample, R. 2003. Exploitation: what it is and why it’s wrong, New York: Rowman and Littlefield
Snyder, Jeremy. 2009a. “What’s the matter with price gouging?” Business Ethics Quarterly 19, no.2, pp. 275 – 293
Snyder, Jeremy. 2009b. “Efficiency, equity and price gouging: a response to Zwolinski”, Business Ethics Quarterly 19, no.2, pp. 303-306
Wertheimer, Alan. 2006. Coercion, New Jersey: Princeton University Press
Zwolinski, Matt. 2008. “The ethics of price gouging”, Business Ethics Quarterly 18, no.3, pp. 347 – 378
